Ophelia is an oil painting done by John Everett
Millais around the year 1851, as part of the Pre-Raphaelite movement. As we can
tell from the title, the central theme of this work of art is inspired by a
well known scene in the world of English literature, the drowning of Ophelia from
the Shakespearian play Hamlet: driven
to madness by her father’s death, Ophelia climbs on a willow branch and starts
to weave flower garlands, while singing; when the branch beneath her breaks in
half, she falls into the river; instead of fighting to get out, Ophelia keeps
on singing, while sinking slowly in the muddy water. The play dates from the
early 17th century, but the actual time period in which the action takes place
is uncertain; while it’s being speculated that the writer’s source of
inspiration is a Saxon chronicle from the 13th century, a chronological landmark
is never mentioned in the play.
First
of all, we must turn our attention to the natural setting, which illustrates the
attention the painter gave to even the smallest detail: the flower bushes, the
reed, the water and the moss that stays afloat, the willow, from whose branch
Ophelia fell into the water and which signifies an unhappy love, and also a
tiny bird that is barely visible because of all the branches. Ophelia, who is
the center of the painting, is wearing a white-blue dress (because of the
water, the color is darker), with different floral details and small stones (most
likely pearls). Her long and auburn hair is floating smoothly, her arms are
open as if she’s waiting to embrace death, and her light blue eyes, still
shining, stare blankly to the sky, her whole face betraying resignation in the
face of the inevitable, although her open mouth suggests that the girl is
taking her last breath through a song.
The
elements of the painting that carry the most symbolism are the flowers that are
covering Ophelia’s lifeless body: daisies represent innocence, pink roses
symbolize love, beauty and youth, violets mean fidelity, but also a premature
death or even chastity, pansies signify love in vain, and the poppy represents
death. The flowers we can see in the background also have a meaning on their
own and were not put there randomly: the white tiny flowers scattered on the
moss are actually the creeping buttercup, which represent ingratitude, and next
to them we can see some forget-me-nots (the name is self explanatory); the
purple flowers from the right corner of the painting are purple loosestrife or
the „fairy’s flower” (these were added after a misinterpretation of a passage
from the play, where Shakespeare was actually talking about purple orchids),
and a little lower we can find the meadowsweet, which represent the uselessness
of Ophelia’s death. Out of all these flowers, only a part of them are actually
mentioned in the English play: the pansies, the violets, the pink roses and the
daisies.
Putting
side by side the description of Ophelia’s death from the play and Millais’
painting, it can be clear that the artist wanted to be faithful to
Shakespeare’s work, although he wasn’t afraid to add some personal elements:
the background depicted is not at all a Danish one (the action of the play
takes place in the Kingdom of Denmark), but an English one, more exactly the
shores of the Hogsmill River in Surrey, England; also, as I have mentioned
before, some of the flowers are additions of the painter, with the purpose of ”loading” the picture with more symbolism.
Ophelia represents one of the favourite themes of
19th century artists, and because of this the number of those who wanted to
offer their own vision/reinterpretation of this scene is significant: John William
Waterhouse (1894), Thomas Francis Dicksee (1873), Arthur Hughes (1852 – the
first version/1865 – the second version), Alexandre Cabanel (1883), Eugéne
Delacroix (1838) and many more. Not all of them chose to portray the actual
death scene, many preferring to paint Ophelia braiding flower garlands on the
willow’s branch, before the moment she fell into the water.
Out
of the artists I’ve named before, Arthur Hughes actually has a painting
contemporary with Millais’. Both of them were part of the Pre-Raphaelite
Brotherhood, but their interpretations are very different: as opposed to the
manner adopted by Millais, which consists in a very realistic portrayal of
nature and use of vibrant and shining colours, Hughes’ work seems to be more
simplistic: even though he is faithful to nature, his setting is much more
darker and not as alive when it comes to the colour palette; as for Ophelia, at
first glance, she looks more like a little girl scared of the dirty waters at
her feet, which she tries to ”tame” with her flowers.
Timea-Andrada Toth
Sources:
Ophelia, Sir John Everett Millais, 1851-2.
Ophelia, Arthur Hughes, 1852.
Ophelia este o pictură în ulei realizată de John
Everett Millais în jurul anului 1851, ţinând de mişcarea
Prerafaelită. După cum reiese şi din titlu, tema centrală a operei este una
inspirată din literatură, anume scena înecării Ofeliei din piese shakesperiană
„Hamlet”: înnebunind în urma morţii
tatălui ei, Ofelia se urcă pe creanga unei sălcii şi împleteşte ghirlande de
flori, în timp ce cântă; când creanga de sub ea se rupe în două, aceasta cade
în apa râului; în loc să se zbată, Ofelia continuă să cânte, scufundându-se
încet în apa mlăştinoasă. Piesa de teatru datează din perioada
1599-1601, însă timpul petrecerii acţiunii este incert; cu toate că se spune că
sursa de inspiraţie a dramaturgului ar fi o cronică saxonă de secol XIII, un
reper cronologic anume nu este menţionat niciodată în
piesă.
Pentru
început, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra cadrului natural, care
ilustrează atenția pe care pictorul a acordat-o până şi celui mai mic detaliu: tufișurile
cu flori, trestiile, apa pe care pluteşte muşchiul, salcia, de pe a cărei
creangă Ofelia a căzut în apă şi care semnifică, de asemenea, dragostea
nefericită, precum şi o păsărică abia vizibilă din cauza sumedeniilor de
crengi. În ceea ce o privește pe Ofelia, care se află în centrul picturii,
aceasta este îmbrăcată într-o rochie albă-albăstruie (din cauza apei aceasta este redată mai
închisă la culoare), cu diverse detalii florale şi pietricele (cel mai sigur perle). Părul lung şi arămiu
îi pluteşte lin, braţele îi sunt deschise ca şi cum ar fi pe punctul de a
îmbrăţişa moartea, iar ochii de un albastru deschis, încă strălucitori, privesc
în gol, întregul ei chip trădând resemnarea în faţa sfârşitului, cu toate că
gura sa deschisă sugerează că aceasta îşi dă ultima suflare printr-un cântec.
Elementele cele mai pline de semnificații ale
tabloului sunt florile care au ajuns să acopere trupul neînsufleţit al Ofeliei:
margaretele reprezintă inocenţa, trandafirii roz reprezintă iubirea,
frumuseţea, tinereţea, violetele simbolizează atât fidelitatea, cât şi moartea
prematură sau chiar castitatea, panseluţele semnifică iubirea în zadar, iar
macul semnifică moartea. Nici floriile redate în fundal nu sunt plasate la
întâmplare: florile mici şi albe împrăştiate pe muşchi sunt de fapt
piciorul-cocoşului, care semnifică nerecunoştinţa, iar lângă acestea sunt
pictate şi nişte flori de-nu-mă-uita; florile mov din colţul drept al picturii
sunt flori de răchitan sau floarea-zânei (acestea au fost adăugate în urma unei
interpretări greşite a unui pasaj din piesă, unde Shakespeare făcea de fapt
referire la orhidee mov), iar puţin mai jos de acestea se găseşte creţuşca,
care reprezintă inutilitatea morţii Ofeliei. Dintre acestea, doar o parte
dintre ele sunt menţionate în piesa de teatru, anume panseluţele, violetele,
trandafirii roz şi margaretele.
Punând
una lângă alta descrierea morţii Ofeliei din piesa de teatru şi tabloul lui
Millais, se vede că artistul a vrut să fie fidel operei lui Shakespeare, cu
toate că nu s-a sfiit din a adăuga unele elemente personale: peisajul ilustrat
nu este deloc unul danez (acţiunea piesei are loc în Regatul Danemarcei), ci
unul englez, mai exact malurile râului Hogsmill din Surrey, Anglia; de
asemenea, după cum am menţionat mai sus, unele flori sunt adiţii ale
pictorului, pentru a „încărca” şi mai mult scena de semnificaţii.
Ophelia reprezintă una dintre temele
preferate ale artiştilor secolului al XIX-lea, iar din această cauză numărul celor
care au dorit să-şi ofere propria viziune/reinterpretare a aceste scene este semnificativ:
John William Waterhouse (1894), Thomas Francis Dicksee (1873), Arthur Hughes (1852
– prima variantă/1865 – a doua variantă), Alexandre Cabanel (1883), Eugéne
Delacroix (1838). Nu toţi au ales scena morţii propriu-zise, mulţi preferând să
o prezinte pe Ofelia împletind ghirlande pe creanga salciei, înainte ca aceasta
să cadă în apă. Dintre aceştia, Arthur Hughes este cel care are o operă
contemporană cu cea a lui Millais, ba chiar amândoi aparţineau de Frăţia
Prerafaelită, însă interpretările lor sunt cât se poate de diferite: spre deosebire
de maniera adoptată de Millais, care constă în redarea cât se poate de realistă
a naturii şi folosirea unor culori vii şi strălucitoare, opera lui Hughes pare
mult mai simplistă: deşi fidel naturii, peisajul său este mult mai întunecat şi
nu la fel de viu, iar în ceea ce o priveşte pe Ofelia, aceasta seamănă, la
prima vedere, cu o fetiţă speriată de apele murdare de la picioarele ei, pe
care încearcă să le „îmblânzească” cu florile sale.
Timea-Andrada Toth
Comments
Post a Comment