Britannia Pacificatrix is a painting by Sigismund Goetze, made in 1921 for the Foreign Office of the British Government. It belongs to a larger series of works made by Goetze starting from 1912, all of them centered on the evolution, expansion, and triumph of the British Empire. Decorating the walls of the entire office, the images form a propagandistic story that wants to express, through allegorical methods, the grandeur, the power, and the superiority of the Empire that pacified the world after World War I.
A short morphological analysis of the work can easily reflect its propagandistic character: the center of the painting is occupied by the magnificent Britain, dressed in a red cloak that resembles the imperialist troops’ uniforms and a galea, a roman helmet that makes her look like the goddess Athena. On the left side there are the allegorical representations of Britain’s dominions: firstly, the colonies of white people (Australia, Canada, New Zeeland, and South Africa), the Empire’s four “sons” portraited as perfect examples of the northern race, then two characters associated with India and Middle East (the last one appearing as Prince Faisal) and, finally, a little African boy with a fruit basket on his head, who represents the Empire’s obligations and possibilities in Africa. The racism of the imperial policy is visible even in the way in which the clothes are represented: like some gods or heroes from Antiquity, the English are proudly showing their perfect bodies, covering themselves only slightly with some cloths that correspond chromatically to Britain’s, while the representatives of the subordinate races (like Indians and Arabs) are fully clothes, and the African boy, belonging to the most inferior or them, is completely naked.
On the right side of the painting there are the rest of the belligerent states, brought together by the British Empire in order to guarantee world peace through the League of the Nations. The confuse and multi-racial group that these states are forming is purposely accentuated in contrast to the perfectly ordered world led by the Empire. In this way, Italy is showed as a matron, France appears in the uniform of a Roman legionary, and the representative of SUA, who shakes hands with Britain and so occupies the highest position among the rest of the states, wears the Phrygian cap of freedom, the symbol of the revolution. Behind them there are the representative figures of Russia, Japan, Greece and other smaller states, each of them wearing the specific costumes of its culture.
Lastly, there are three children grabbing Britain’s feet and seeking her protection – they have been identified with Belgium, Serbia, and Montenegro. The first one’s presence is terribly relevant, because the reason why the British Empire entered the First World War was exactly to protect Belgium’s neutrality, violated by the German troops who crossed the country at the beginning of the war in order to reach eastern France faster. The condemnation of Germany’s actions is so visible that this country isn’t even present in the painting, Goetze thus underlining once more the British imperialistic superiority and its double standards: conquering small states and inferior races is accepted only if it is done within the Empire’s borders, which allow diversity, but which hold the entire structure together through the invisible lines of racial hierarchy.
The imperialistic ideology behind this painting is extended at a textual level as well: besides the explanatory panel from above, which briefly describes the scene in English, the other inscriptions (the title of the work and the text from the column) are in Latin, namely the language of the Roman Empire. The one from the column (Gloria in excelsis Deo et in terra pax hominibus bonae voluntatis) is part of the hymn sung by angels at the birth of Christ, a thing through which this sacred event is associated with the new world order established by the British Empire after winning the war.
As a personality, Sigismund Goetze was an English painter and philanthropist who started exposing his works regularly at the Parisian Salon and at the Royal Academy from London since he was 22 years-old. Having thus quite a high social status and being appreciated by the artistic community, Goetze was probably also a convinced patriot: it seems that he wanted to paint the cycle of imperialist frescoes pro-bono, and the fact that these can still be admired on the walls of the Foreign Office is the incontestable proof of their symbolical value. In this sense, Britannia Pacificatrix illustrates the absolute triumph of the Anglo-Saxon race, a reunion of the “mother” with all of “her children” because together they rule the world and they guarantee the world peace. On the other hand, the painting also expresses the racist message of the English superiority and of the imperialistic supremacy, two principles which manage to pacify the world indeed, but which also do that in exchange of a huge and frequently forgotten price.
Maria Barbu
Pictura din imagine poartă denumirea de Britannia Pacificatrix și a fost realizată în 1921 de către Sigismund Goetze pentru Guvernul Marii Britanii, departamentul de Afaceri Externe. Ea face parte dintr-o serie mai amplă de lucrări realizate de Goetze începând din 1912, toate având ca temă evoluția, expansiunea și triumful Imperiului Britanic. Împodobind pereții întregului sediu, imaginile alcătuiesc o narațiune de propagandă care vrea să transmită, prin intermediul alegoriei, grandoarea, puterea și superioritatea imperiului care a pacificat lumea după Primul Război Mondial.
O scurtă analiză morfologică a lucrării reflectă cu ușurință caracterul propagandistic al acesteia: centrul picturii este ocupat de magnifica Britanie, îmbrăcată cu o mantie roșie care amintește de uniforma trupelor imperialiste și cu un coif roman care o face să semene cu zeița Atena. În stânga apar reprezentările alegorice ale dominioanelor sale: în primul rând, coloniile de albi (Australia, Canada, Noua Zeelandă și Africa de Sud), cei patru „fii” ai Imperiului portreizați ca exemple perfecte ale rasei nordice, apoi două personaje de culoare asociate cu India și Orientul Mijlociu (ultimul apărând în persoana Prințului Faisal) și, în final, un băiețel african cu un coș de fructe pe cap, care reprezintă obligațiile și posibilitățile imperiului în Africa. Rasismul politicii imperialiste este vizibil inclusiv în modul de redare a veșmintelor: ca niște zei sau eroi din Antichitate, englezii își expun cu mândrie corpurile perfecte, acoperindu-și doar zona bazinului cu niște pânze care corespund cromatic cu cele ale Britaniei, în timp ce reprezentanții raselor subordonate precum indienii și arabii sunt complet îmbrăcați, iar băiețelul african, aparținând celei mai inferioare dintre ele, este dezbrăcat în totalitate.
În partea dreaptă a picturii apar celelalte state beligerante, aduse împreună de Imperiul Britanic pentru a asigura pacea mondială prin intermediul Ligii Națiunilor. Grupul confuz și multi-rasial pe care îl alcătuiesc acestea este intenționat accentuat în contrast cu lumea ordonată pe toate planurile în fruntea căreia se află Imperiul. Astfel, Italia e prezentată ca o matroană, Franța apare în uniforma unui legionar roman, iar reprezentanta Statelor Unite ale Americii, care dă mâna cu Britania și se situează astfel în fruntea celorlalte state, poartă pe cap căciula frigiană a libertății, simbolul revoluției. În spatele acestora sunt vizibile reprezentantele Rusiei, a Japoniei, a Greciei și a altor state mai mici, fiecare purtând veșminte specifice culturii sale.
În fine, de picioarele Britaniei se agață trei copii care îi cer protecția și care au fost identificați cu Belgia, Serbia și Muntenegru. Prezența celei dintâi este deosebit de relevantă, deoarece motivul oficial pentru care Imperiul Britanic a intrat în Primul Război Mondial a fost tocmai protejarea neutralității Belgiei, încălcată de trupele germane prin faptul că acestea au traversat țara la începutul războiului cu scopul de a ajunge mai rapid în estul Franței. Condamnarea acțiunilor germane este atât de vizibilă încât acest stat nici măcar nu este prezent în pictură, Goetze evidențiind astfel încă o dată superioritatea imperialistă britanică și standardele sale duble: cucerirea statelor mici și a raselor inferioare este acceptată doar dacă este realizată în cadrele Imperiului, care permite diversitatea, dar care ține întreaga structură laolaltă prin liniile invizibile ale ierarhiei rasiale.
Ideologia imperialistă din spatele acestei picturi se extinde și la nivel textual: în afară de chenarul explicativ de sus, care descrie succint scena în limba engleză, restul inscripțiilor (titlul lucrării și textul de pe colonadă) sunt în limba latină, limba Imperiului Roman. Cel de pe colonadă (Gloria in excelsis Deo et in terra pax hominibus bonae voluntatis) face aluzie la imnul intonat de îngeri la nașterea lui Hristos, aspect prin care acest eveniment sacru este echivalat cu noua ordine mondială stabilită de Imperiul Britanic în urma câștigării războiului.
Ca personalitate, Sigismund Goetze a fost un pictor și filantropist englez care a început să expună regulat la Salonul din Paris și Academia Regală din Londra încă de la 22 de ani. Având așadar un statut social destul de ridicat și fiind apreciat în comunitatea artistică, Goetze era probabil și un patriot convins: se pare că s-a oferit să realizeze ciclul de fresce imperialiste pro-bono, iar faptul că acestea încă pot fi admirate pe pereții Biroului de Afaceri Externe este dovada de necontestat a valorii lor simbolice. În acest sens, Britannia Pacificatrix reprezintă triumful absolut al rasei anglo-saxone, o reuniune a „mamei” cu toți „copiii ei” deoarece împreună ei domină lumea și garantează pacea mondială. Pe de altă parte, pictura transmite mesajul rasist al superiorității engleze și al supremației imperialiste, două principii care reușesc într-adevăr să pacifice lumea, dar care fac acest lucru în schimbul unui preț uriaș, deseori trecut cu vederea.
Maria Barbu
Comments
Post a Comment