Manuela Holban - Solo-Show Review / Manuela Holban - Recenzie a expoziției personale

Manuela Holban studied Painting and Art History at Fine Art Institute in Bucharest and she then completed her studies with extensive travels abroad. In 1987 she migrated to the United States of America where she opened a studio. She exhibited in both the United States and Europe and is currently represented by three American galleries such as Gallery Chiz from Pittsburgh and Pierogi 2000, Brooklyn.

This event took place inside the Museum of Art, Cluj-Napoca, between the 24th of October and the 11th of November, with 4-5 rooms dedicated to the exhibition, together with a panel that provided some biographical info about the artist and the general theme of the exhibited works, all dedicated to better preparing the viewer. When possible, the rooms each a had theme, with a room dedicated to the works related to French history, another one for the Netherlands, one related to Spanish history and so on.
The exhibition in itself caught my attention from the moment I saw it dealt with some of my favorite topics: the French court life before the French Revolution, Marie Antoinette, together with some references to the Renaissance and Baroque painting from Spain or the Netherlands. I decided to try on for myself the lenses of contemporary painting, given now the opportunity, and gaze upon the well-known images that I so like. I was fascinated from the first moment I made contact with the exhibited works. They were marked by a familiar blurriness, a specific characteristic of memories, of images seen somewhere, offering an intimacy through the postures of the figures, not too stern or ready to pose. The paintings reproduced through the manner of the strokes that degradation, that reduction that a recorded event suffers in our memory and brain – the loss of details, the reduction of an image to a scheme, embodying the very fragility of our mind. The intimacy offered by these memories-like works through the poses and postures of the people painted creates a bond between the viewer and the painted, a bond that cannot always be created with the original. Exactly this openness toward the viewer, this possibility of exploring, such as, the flaws of Marie Antoinette generates a new memory, an experience that appears through this meeting that the visiting of the exhibition means. Ironically, this new memory is born out of an illusion, for in fact we never knew Marie Antoinette, but these works have the rare quality of making us believe that maybe we do, or did. Neither I nor anyone else spent any moment with Dona Alba, the menina or Saskia and the accomplishment of Manuela Holban is precisely the skill of managing to create a story line that deceives us, that makes us believe that the menina without a face is there for us alone. That  the reason why we cannot see any of her facial features or the details of her dress is because she turned around too fast while she was speaking to us. Illusion, dynamism, familiarity – these are the words that can attempt to describe the works of Manuela Holban.

If there is something that this visit did for me, was to force me towards a reappraisal. Seeing my favorite pictures stripped of what is most characteristic to the Classical paintings – a descriptiveness, seeing them stripped of any clarity and presented in their form of essence, of feeling, I asked myself: what is it that attracted me to them so in the first place? Was I enchanted by their descriptive quality that is so pleasant to the eye? If the answer to this last question would have been 'yes', it would have meant two things. Firstly, that the exhibition should not awake in me any form of feeling, and secondly that I love Classical paintings in a purely visual way. However, by accepting this challenge I managed to figure out that my bond with these images goes beyond what I have expected. Of course, the above mentioned tragedies did not happen for the essence of the images I love lies elsewhere. 

Alis Rožmberk

Selected works form the artist's website [http://manuelaholban.com]

  Manuela Holban, Dutch Portrait, oil on panel. 

Manuela Holban, Infanta, oil on panel.

Manuela Holban, Marie Antoinette, oil on panel.

    Manuela Holban, Saskia, oil on panel.

Manuela Holban a studiat Pictura și Istoria Artei la Academia de Arte Plastice din București, continuându-și studiile cu călătorii extensive în străinătate. În 1987 aceasta a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit deschizându-și un atelier. A avut expoziții atât în Statele Unite ale Americii, cât și în Europa, fiind reprezentată de trei galerii de pe continentul american, precum Gallery Chiz din Pittsburgh sau Pierogi 2000 din Brooklyn.

Evenimentul s-a desfășurat în spațiul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, între 24 octombrie - 11 noiembrie, cu circa 4-5 încăperi alocate expunerii lucrărilor artistei, împreună cu un panou ce oferea câteva date biografice sumare și tema generală a lucrărilor expuse, destul însă cât să-l pregătească pe privitor pentru ceea ce urmează.

Expoziția în sine mi-a atras atenția din momentul în care am văzut că tratează unele din subiectele mele preferate: viața de curte din perioada premergătoare Revoluției Franceze, figura Mariei Antoaneta, dar și câteva referințe la pictura din Spania, respectiv Țările de Jos din perioada renascentistă și barocă. Mi-am propus să încerc, de această dată, lentilele picturii contemporane pentru a vedea imagini deja bine-cunoscute mie. Am fost fascinată din primul moment în care am intrat în contact cu lucrările expuse. Exponatele erau impregnate de o încețoșare familiară, specifică amintirilor, a imaginilor văzute undeva, oferind un intimism prin posturile figurilor, nu foarte grijulii și gata de poză, reproducând prin tușă parcă tocmai degradarea pe care o suferă un eveniment înregistrat în memoria creierului – acea pierdere de detalii și oarecare schematizare a imaginilor după trecerea timpului, întruchipând tocmai fragilitatea creierului. Intimitatea dată de caracterul lucrărilor ca amintiri, dar și de posturile atât de umane și deloc perfecte ale celor portretizați, generează o legătură între privitor și cel redat pe care originalul nu-l poate realiza în aceeași măsură. Tocmai această deschidere spre privitor, această ocazie de a explora imperfectul Mariei Antoaneta, spre exemplu, crează o nouă amintire, o trăire rezultată din această întâlnire care înseamnă vizitarea expoziției, bazându-se, în mod ironic, pe iluzia amintirilor dintre privitor și reprezentat. Nici eu și nici alt vizitator nu a petrecut vreun moment intim cu Dona Alba, cu menina sau cu Saskia a lui Rembrandt, iar realizarea artistei este tocmai generarea acestei narațiuni care ne păcălește, ne face să credem că menina fără chip e acolo doar pentru noi, că nu-i zărim trăsăturile feței și detalile rochiei pentru că s-a întors prea repede în altă direcție în timp ce interacționa cu noi. Iluzie, dinamism, familiaritate – acestea ar fi cuvintele potrivite pentru a descrie lucrările Manuelei Holban.

Dacă e ceva ce această vizită a însemnat pentru mine, a fost o reevaluare pe care m-a forțat s-o fac, în sensul în care, văzându-mi imaginile favorite dezbrăcate tocmai de ceea ce este propriu imaginilor din pictura clasică – un atare descriptivism, lipsite deci de orice claritate și prezentate în forma lor de esență, de simț, m-am reîntrebat: oare ce m-a atras cu adevărat la ele? Să mă fi oprit în stratul descriptiv, plăcut ochiului și atât? Dacă răspunsul la această întrebare ar fi fost “da”, pentru mine ar fi însemnat două lucruri. În primul rând ar fi însemnat că expoziția de față nu va trezi nimic în mine, iar în al doilea rând că iubesc operele picturii clasice într-un mod superficial, profund vizual. Acceptând această provocare, am reușit să-mi dau seama că legătura mea cu aceste imagini e mult mai adâncă decât știam. Evident, cele două tragedii de mai sus nu au avut loc, deoarece esența imaginilor pe care le iubesc se află altundeva. 

Alis Rožmberk