A dilettante reader may be inclined to wrongly
perceive Russian literature, and define it in a hasty manner, more precisely,
just as it follows: a never-ending tangled series of tragic stories, embracing
lots of doomed characters (and this is, of course, only one example of those
countless versions of puerile views). Now, in order to add a bit of veracity
and wit to these opinions, I would like to state the fact that, indeed, some of
the Russian writings can easily fool the reader who doesn’t pay the required
dose of attention, and destroy their interest. However, the extent of this
nation’s literature is much broader and the subjects that are often approached
are of great importance. In order to easily proving this, I intend to emphasize
a piece of work that may not be that popular among us, but whose author, Leo
Tolstoy (1828-1910), is widely known. Therefore, I will refer, in the following lines, to
the essay called What is Art? (1897) whose thesis has undoubtedly made me reevaluate
some of my principles and, surely, my taste in art.
The writer’s main concern embraced during this
writing is, as the title underlines, the purpose of art – more exactly, the
aspects/features of human creation that offer the proper attributes, in order
to justly name them art. Thus,
Tolstoy prefaces his work by mentioning one memory of his at the opera (when he
was able to observe the human’s struggle for an actual foolish representation),
that happens to be a turning point in his life and way of thinking. Across the
whole essay, the author makes references to the definitions on art, formulated
by aestheticians, thinkers, and other specialists in different fields; and tries,
via a critical analysis to identify which of their opinions are closest to the
truth (an aim that appears to be without any success). Furthermore, he takes
into consideration a bunch of so-called works of art, that are highly praised,
during his time, and points out, without any hesitation, their emptiness (for
instance the Expressionists’, Wagner’s or even Beethoven’s works).
Also, Tolstoy contrasts “good art” and “bad
art”; the simple, laboring man with the rich, “superior” one; the regard of
religion and its lack. In addition, he tries to understand when and where had
the fate of real art divided, giving examples of innumerable creations, and
finally deciding what does an actual piece of art consists of (pointing out,
for instance, that an original ceardas
is much more touching than any other sophisticated, long-discussed and
glorified symphony).
What I found to be truly striking, with the aid
of the arguments brought forward, was his attack upon the artistic education
(including all the institutions of this kind, just as music academies, or fine
art ones) and on the existence of art critics, claiming out that these two
factors constrain and shatter the real vocation and wit.
The above summary covers up the points that I
consider as being elemental in order to catch someone’s interest in the matter
and, therefore, I would personally recommend this work to all of those
concerned in the subject. The author’s frank confession and intact beliefs will
certainly make each soul stir. Furthermore, Tolstoy’s use
of language is not an abstract, too academic or even boring one, aspect that
lead to a good text comprehension and understanding, no matter the reader. In conclusion,
this essay is but a change of mind, helping us understand that a real piece of
art needs no senseless effort from plenty of laborers; a real piece of art
unites, connects; a real piece of art can be understood by any man; a real
piece of art serves as development of the humanity; a real piece of art is not
a pastiche.
[Leo Tolstoy, What is Art?, ROADS Publishing, Dublin, 2014, 240 pages]
Laina Deaconu
Cel
mai probabil, cititorul de toate zilele, este obișnuit ca, prin intermediul
literaturii ruse, să se transpună într-o lume complexă, vastă, care înglobează
o serie de personaje tulburătoare, toată acțiunea întinzându-se în cadrul a
sute de pagini. Această opinie, să-i spunem așa, pripită, nu are, totuși, în
vedere eseurile și alte scrieri de un caracter ceva mai academic, care
abordează problematici din sfere diverse, în căutarea unor soluții și
răspunsuri. O astfel de lucrare este, de pildă, cea care poartă titlul Ce este
arta? (1897), a lui Lev Tolstoi (1828-1910). După cum numele o sugerează, eseul de față propune o
privire analitică, critică, asupra unui întins, cuprinzător și controversat
domeniu, cel al artei.
Premisa
de la care pornește autorul, este următoarea: oriunde ne-am întoarce privirea,
vedem aluzii referitoare la o așa-numită „artă”; se consumă resurse, iar o
mulțime de oameni „simpli” depun efort și muncă; toate acestea, în scopul
perpetuării unei sfere a cărei menire pare că nu s-a putut identifica. Tolstoi
pune la îndoială, astfel, orice creație umană, ce este identificată de către
contemporani ca artă. El se întreabă, plecând de la rememorarea unei zile din
trecutul său, când a fost părtașul unei repetiții de operă, dacă toată truda
acestor artiști, dar mai ales, a celor care se află în spate, a celor care pun,
de fapt, bazele reușitei lucrării respective, nu este în zadar.
În
primele pagini ale eseului, se aduc în prim-plan, chiar o serie de definiții și
interpretări, ale unor gânditori, precum Baumgarten, Kant, sau Voltaire.
Totuși, la o cercetare mai profundă a acestora, autorul concluzionează că
niciuna dintre ele nu este îndestulătoare și că niciuna nu reușește să pătrundă
pe adevăratele făgașe ale artei. Pe tot parcursul eseului său, Tolstoi
contrastează „arta bună” cu „arta rea”; omul simplu, nepretențios, cu cel de
cultură, din clasele superioare; religia și lipsa acesteia. De asemenea,
autorul face o incursiune în timp, încercând să realizeze unde și când anume,
arta și percepția asupra ei s-au divizat, și de ce. Pentru a-și îndeplini acest
scop, autorul oferă nenumărate exemple, atât de lucrări considerate
„remarcabile”, cât și de reprezentări oarecum din popor, specifice, care nu par,
neapărat, a aduce satisfacție estetică.
Astfel,
examinând în mod aspru personalități precum Wagner, Monet, Beethoven (pe
alocuri), și mișcările artistice moderne, pe care le compară cu niște femei ce
se vând trupește, ajunge la concluzia că puritatea unui cardaș sau seninătatea
unei picturi ce propune teme spirituale, pe care orice om le poate percepe și
admira, sunt, de fapt, cele ce merită titlul de artă. Mai mult, Tolstoi critică
educația artistică, argumentând că ea sărăcește adevărata chemare și nu permite
o exteriorizare completă.
Cu
acestea fiind remarcate, pe scurt, se poate concluziona judecata autorului
acestui eseu, astfel: adevărata artă nu necesită efort sau mase largi de
populație care să intervină în finisare lucrării; adevărata artă propune
subiecte apropiate de spiritualitatea, evlavia omului; adevărata artă nu se
sprijină pe principiul frumosului și a sublimului; ci adevărata artă poate veni
din partea oricărei persoane, ea neaparținând unei clase sociale privilegiate,
așa cum s-ar crede; adevărata artă, precum știința, are menirea de a ajuta la
evoluția umanității, a traiului și a gândirii acesteia; adevărata artă nu este
o pastișă; adevărata artă este capabilă să unească și nu să destrame oamenii.
Așadar,
eseul de față impresionează prin confesiunea sinceră, nealterată a autorului
privitoare la acest domeniu, la parcursul lui, precum și la cei ce sunt văzuți
ca niște precursori, ca niște deschizători de drumuri în privința artei. Mai
mult, deoarece limbajul în care sunt prezentate toate aceste critici,
constatări, opinii ale intelectualului rus, nu este unul greoi, pur științific,
iar exprimarea nu este, nici ea, una sobră, searbădă, se poate, cu ușurință,
remarca faptul că scrierea cu pricina este destinată publicului larg, mai cu
seamă, oricăruia dintre cei care, la un moment dat, simt nevoia să-și limpezească
judecata sau să reflecteze, mai pe-ndelete, la ceea ce ne este dat să vedem, zi
de zi.
Pentru
mine, lectura operelor scriitorilor ruși a însemnat, de fiecare dată, un prilej
de cunoaștere a unor viziuni inedite, care au avut drept
urmare chiar desființarea anumitor principii de viață ale mele, de până la
momentul respectiv, și înlocuirea lor cu idei și gânduri mai temeinice și mai
relevante. Această situație s-a repetat și în cazul eseului de față, el
înglobând aprecieri ale artei cu totul aparte, care, cu ajutorul argumentelor
aduse, m-au adus la convingerea că menirea creațiilor omului este una
deosebită, iar modul în care acestea sunt constituite este nevoie să fie ca
atare.
[Lev Tolstoi, What is Art?, ROADS Publishing, Dublin, 2014, 240 pagini]
Comments
Post a Comment